Având în vedere că se împlinesc două decenii de la ceea ce unii numesc Revoluție, iar alții, evenimente, ne-am gândit să transcriem felul în care s-au vazut acele evenimente prin ochii unei fete simple, sibiancă de origine, care a trăit „live” momentul căderii regimului comunist. Facem asta fie și pentru simplul fapt că există destui oameni pentru care acel moment a fost și semnalul unei schimbări existențiale.
Probabil, mulți se vor întreba ce legatură are Irina cu sportul și, într-adevăr, ar putea fi dezamăgiți să constate că singura conexiune a compatrioatei noastre este dragostea acesteia pentru Torino AC, una dintre cele mai mari echipe ale Italiei, țara în care ea a emigrat și unde a început o a doua viață. Site-ul toronews i-a publicat în totalitate povestea vieții și ne-am gîndit că dacă o publicație online străina a făcut acest lucru pentru a prezenta tifosilor din toată lumea o poveste pe cât de emoționantă, pe atât de simplă, am putea face și noi acest lucru.
Soarta i-a fost favorabilă Irinei, după cum, din păcate, nu putem spune același lucru despre rugby-știi de la Rapid, astăzi aproape uitati. Doar un simplu monument la intrarea în stadionul Giulești mai aduce aminte despre Florin Buțiri, Petre Astafei (fratele Galinei Astafei, vicecampioana olimică de la Barcelona) și Stan Bogdan. Și a mai fost un băiat, Cristi Toporan, de la Energia București. Poate că dacă ar fi trăit, ar fi avut și ei ce povesti.
Deocamdată, aducându-le un omagiu acestor revoluționari autentici, să citim povestea Irinei. Ar fi putut fi și povestea acestor băieți. Pe scurt, este vorba despre traducere și adaptare, fără nicio intervenție din partea redacției și, pentru conformitate, să vă spunem că materialul a apărut la adresa:
http://www.toronews.net/?action=article&ID=15095
Destine comune
După cum prea bine se cunoaște, italienii nu prea ne au la suflet, iar motivele contează mai puțin în contextul dat. Având în vedere mesajele sufletiste pe care le-au lăsat pe site, suntem tentați să credem că și ei, ca niște veri buni ce sunt, au o slăbiciune pentru poveștile cu happy-end. Dar, acesta nu este un scenariu de Hollywood și, în niciun caz, nu este ceea ce se cheamă o aventură cu final fericit. Este, mai degrabă, o neverending story.
Mai mult ca sigur, povestea Irinei și a Revolutiei noastre le readuce in memorie fanilor de marea echipă a lui Toro, o formație practic invincibilă pe care a învins-o doar tragedia de la Superga. Și, nu este vorba doar despre suporterii „granata”, ci despre faptul că pentru mulți peninsulari acea trupă formidabilă a însemnat o picătură de fericire în sărăcia și deznădejdea care cuprinsese Italia după al doilea război mondial. Dar, s-o lăsăm pe Irina să-și povestească singură trăirile și sentimentele…
Totul a început în Transilvania
„Mă numesc Irina și m-am născut într-un sătuc din Ardeal, cam la vreo 50 de km de Sibiu. Era în decembrie 1967, anul in care Ceaușescu prelua puterea deplină în România (acest lucru se întâmplase cu doi ani mai devreme, în 1965, cu ocazia Congresului al IX-le al PCR n.n.). Familia noastră era compusă din șase persoane, adică tata, Ilie, care era agricultor, mama, Nadia, care avea grijă de noi, copiii. Aveam doi frați mai mari decât mine, unul de cinci ani, celălalt de trei, și o soră mai mică. Viața la țară ne prindea bine, trăiam în câmp deschis și, în special vara, ne jucam toată ziua pe afară.
Iarna, în schimb, era foarte frig, așa că stăteam închiși în casă și inventam tot felul de jocuri ca să alungăm monotonia și plictiseala. Într-o bună zi, cred că aveam deja șase ani pentru că începusem școala, tata s-a întors acasă și am înțeles imediat că era trist și abătut. Am înțeles, fără a înțelege prea bine motivele, că va trebui să părăsim imediat satul de baștină pentru a ne muta într-un oraș mare unde tatăl meu găsise un serviciu bine plătit într-o fabrică sau ceva în genul acesta. Viața în Capitală
Acel oraș mare despre care mi se tot povestea era București, capitala țării noastre. Prima impresie, care mi-a rămas mereu în minte, era culoarea gri a cartierului unde ne-am mutat iar a doua amintire este apartamentul înghesuit și trist. Îmi lipsea teribil viața mea de dinainte, câmpul deschis, cerul liber și prietenii din prima parte a copilăriei mele. Mi se părea că sunt o prizonieră în acel apartament și în acel oraș. Eu și frații mei mergeam la școală, iar bietul tata muncea pe brânci. Ne spunea mereu că școala este ceva fundamental, că doar așa vom putea găsi un serviciu mai acătării, poate chiar în vreun minister.
Ceea ce, în teorie, ar fi însemnat o viață mai bună decât cea pe care au avut-o părinții noștri. Învățam și creșteam. Ușor-ușor, am început să mă obișnuiesc cu ceea ce deja devenise orașul meu. Îmi plăcea, sâmbăta, să ies cu prietenele mele prin centru. Aveam senzația că nimic nu putea fi mai frumos pe lume, dar eram conștientă că nici nu cunoscusem altele cu care aș fi putut face o comparație. Lumea mea era Bucureștiul și, cu excepția unor excursii la țară, nu aveam habar de ceea ce se întâmpla dincolo de hotarele țării.
Ba nu, știam doar ceea ce ni se spunea la școală, și anume că noi suntem ultimii reprezentanți ai unei lumi corecte și sănătoase în fața unui Occident bogat, dar corupt și decadent. Cică, în Europa de Vest domina capitalul, în timp ce la noi lucrurile erau altfel; noi, ni se spunea, eram cu adevărat liberi, deoarece muncitorii noștri câștigaseră bătălia cu capitalismul. Iar acest lucru era datorat marelui nostru Conducător, unul dintre cei mai mari și inteligenți bărbați din întreaga istorie a umanității. NU eram prea convinsă de acest lucru, dar neavând alte elemente la dispoziție m-am gandit că era, probabil, adevărat.
Primele îndoieli
Atunci când am ajuns să frecventez cursurile Universității, am intrat în contact cu persoane care vedeau lucrurile în mod diferit. Frecventam un grup de studenți care susțineau că realitatea era mult diferită față de ceea ce crezusem eu până atunci. Spuneau că în Occident magazinele sunt mereu pline, că lumea, chiar și simplii muncitori, își puteau cumpăra mașini sau locuințe decente. Mai mult decât atât, că socialismul este o mare păcăleală și că deja este pe ducă, iar Ceaușescu era departe de a fi marele om prezentat ca atare de propaganda oficială, ci un individ viclean, iar oamenii regimului său, niște îmbogățiți pe spatele oamenilor simpli.
Cu toate că Puterea făcea totul pentru ca anumite știri sau evenimente să nu fie difuzate către marele public, auzeam deja voci care spuneau că lumea din jur era în schimbare. Uniunea Sovietică nu mai era ceea ce fusese odată, știam că Zidul Berlinului căzuse și că germanii din Est și din Vest se puteau îmbrățișa după atâția ani de separare. Doar la noi se părea că nimic nu se va schimba. Ceaușescu și soția sa păreau intangibili.
Începe Revoluția
Și totuși, în acele zile din decembrie, mămăliga a explodat pe neașteptate. Am fost și eu, împreuna cu niște prieteni, la acel miting din 21 decembrie. După revolta Timișoarei, care avusese loc cu câteva zile mai devreme, dictatorul credea că va relua controlul cu un simplu discurs. Dar, de data asta lucrurile s-au desfășurat puțin altfel. Mulțimea, care de obicei era învățată să aplaude orice cuvinte ar fi auzit la megafon, a fost tăcuta în acea zi. Cineva, poate mai mulți, au început să fluiere și să scandeze lozinci, iar steagurile naționale pe care le fluturau aveau stema comunistă decupată.
Cu cât încerca marele Cârmaci să calmeze mulțimea, cu atât mai tare se auzeau strigătele oamenilor: „Jos cu dictatorul!”, „Moarte criminalului!”. În acel moment, adunarea s-a spart, iar piața s-a umplut de manifestanți antiguvernamentali. Ceaușescu și soția acestuia au încercat să fugă cu un elicopter, dar au fost arestați și predați armatei. Ulterior, judecați și executați în ziua de Crăciun a anului 1989.
Apar primele îndoieli
Credeam, ca mulți alții, că moartea tiranului avea să însemne și o schimbare majoră în evoluția lucrurilor din țara noastră. Mă gândeam, sincer, că România va deveni o țară normală și că vom putea trăi cum se cade. Din păcate, nu s-a schimbat mare lucru. În vara anului 1991 mi-am terminat studiile cu specializarea limbi străine și am început să-mi caut un job decent. Mai întâi ca profesoară… Nimic. Pe urmă, am încercat în alte domenii de activitate, dar nici aici nu am avut mai mult spor. Într-o bună zi, citind anunțurile care erau lipite pe zidurile Universității, m-am întâlnit cu o veche prietenă, care mi-a spus că sora ei plecase în Italia și că o duce bine.
Își găsise un serviciu și se logodise cu un italian de treabă. Avea deja un viitor asigurat și o chemase și pe ea acolo. Mi-a propus să vin și eu și, având în vedere că știam puțin italiana, m-am gândit că n-ar fi rău să-mi încerc șansa. Nu știam multe lucruri despre Italia, doar că era o țară cu o istorie extraordinară și cu locuri minunate. Văzusem doar imagini din Venezia sau din Firenze. Nu știam, însă, nimic despre orașul unde trebuia să ajung și unde urma să încerc marea cu degetul. Nimic despre Torino.
Plecarea în Italia
Am călătorit cu un autocar și mi s-a părut ceva infernal. Era prin aprilie, ațipisem în mașină și m-am trezit undeva la periferia orasului. Am fost șocată de acele vile imense și triste, multe în paragină, iar peisajul nu era deloc diferit de cel pe care-l lăsasem în urmă. M-am gândit că oamenii care locuiesc acolo nu trebuie să fie deloc fericiți, drept pentru care am înțeles, din prima, că Italia nu era chiar paradisul pe care-l visasem. Până la urma, era și este și multă publicitate. Torino mi s-a părut mult mai mare decât mi-l imaginasem eu, era un trafic infernal și asta m-a amețit un pic. Pe urmă, foarte multă lume pe străzi. Și, ceea ce m-a surprins, toți aveau ceva vișiniu: care un fular, care un tricou, dar majoritatea cu steaguri „granata”. Mi-am dat seama că era zi de meci.
Contactul cu „Il Toro”
Nu aveam nicio idee despre ce meci era vorba, dar adevărul este că nici nu prea mă pricepeam la fotbal. Înainte să plec, fratele meu mă rugase să-i cumpăr un fular în culorile echipei locale, Juventus, și îmi spusese că trebuia să fie in culori alb-negre. Dar, oamenii aceia erau fani ai unei alte echipe. M-am gândit că nu erau suporterii echipei despre care îmi povestise fratele meu. În fine, am ajuns în camera unde urma să-mi petrec prima noapte în Italia. O cămăruță în care răzbătea zgomotul de afară și care era oarecum în centrul orașului. De-abia am reușit să prind câteva ore de somn, mi-era teamă să nu fiu jefuită, iar zgomotul de afară nu înceta deloc.
Oamenii aceia continuau să sărbătorească și mi-a fost clar că echipa lor câștigase. Habar n-aveam despre ce formație era vorba, dar mă simțeam mulțumită pentru faptul că acei oameni erau fericiți. Mi-am adus aminte, brusc, că și eu sărbătorisem o noapte întreagă, împreună cu frații mei și mai mulți prieteni de-ai lor, victoria Stelei de la Sevilla. Abia a doua zi am aflat că Torino, echipa orașului, bătuse pe Real Madrid și ajunsese în finala unei Cupe căreia i-am uitat numele. (este vorba despre finala Cupei UEFA, pe care Torino avea s-o piardă în fața lui Ajax; cât despre meciul de care amintește Irina, să spunem că la Real evolua Gică Hagi, care și marcase un gol în turul disputat la Madrid n.n.). După cum v-am povestit, știam destul de puține despre fotbal, dar fratele meu îmi spusese de multe ori că Real Madrid era unul dintre cele mai mari cluburi din Europa. În mod sigur, ajunsesem în Piemont într-o zi specială.
Dorul de acasă
Primele luni au fost dure pentru mine. Nu aveam un loc de muncă stabil, mă duceam dintr-un loc în altul pentru niște bănuți care nu reprezentau mare lucru. Stăteam pe undeva pe lângă gara Porta Nuova într-un apartament minuscul dintr-un imobil vechi și neîngrijit, dar chiar și așa, trebuia să-l împart cu alte trei fete; două dintre acestea aleseseră calea cea mai simplă pentru a supraviețui. Dar, mi-am zis, eu nu voi urma niciodată această cale. Mai bine mă întorc acasă. Ceea ce, cu ocazia Crăciunului, am și făcut. M-am întors în România cu gândul de a nu mai pleca niciodată, fie și pentru simplul fapt că nu m-aș simți niciodată un străin în țara mea de origine.
Am povestit tuturor adevărul: Italia nu era deloc ceea ce lumea își imagina. Mai rău decât atât, erau și sunt mulți italieni cu prejudecăți și cu destule probleme. Sincer, ca și în România sau ca în oricare altă țară de pe glob. Italia și Torino nu-mi putuseră oferi ceea ce îmi dorisem eu. Nici serviciul sigur pe care-l căutam și nici măcar acel sâmbure de fericire la care visasem. Înainte să plec, decisă să nu mai revin niciodată, răsfoind un ziar local, citisem un anunț dat de o familie care locuia în periferia de nord a orașului și care căuta o îngrijitoare pentru o doamnă în vârstă care, desigur, nu mai își putea purta singură de grijă. Sunasem, fusesem acolo și mi se spusese că era vorba de o bătrână care suferea de Parkinson. Oricum, trebuia să mă angajez ca internă, lucru pe care îl acceptasem, dar că mai erau și alte persoane care căutau acel job, drept pentru care aveau să mă anunțe prin telefon în cazul în care eu eram cea aleasă.
Un anume Paolo
Până la urmă m-a sunat cineva, care s-a prezentat a fi Marco, băiatul mai mare al doamnei în chestiune, pentru a-mi comunica faptul că eu am fost cea selectată. M-am decis să mă întorc și să rămân în Italia exact atâta timp cât voi avea acel serviciu. Oricum, mi-am dat seama imediat că era vorba de o muncă grea, în special din punct de vedere psihic. Starea de sănătate a Mariei, suferinda de Parkinson, se înrăutățea pe zi ce trecea și, deși era încă lucidă, nu mai putea face aproape nimic de una singură. Trebuia să o spăl, să îi dau să mănânce cu lingurița și să o culc. Exact ca pe un copil. Cât de rău poate sa fie faptul de a fi conștient că te transformi, pe zi ce trece, într-o legumă!
Și cât de greu mi-a fost mie și copiilor ei să fim martorii unui proces care nu avea decât un singur sens. Nu eram liberă decât o zi pe săptămână, duminica, ziua când veneau în vizita și cei doi băieți ai ei . Marco, băiatul mai mare, frecventa casa părintească mai des. Era însurat și avea, la rândul lui, doi băieți în vârstă de 8 și 10 ani. Aceștia erau tare atașați de bunica, aceasta îi și crescuse, și doreau ca dânsa să se joace cu ei așa cum o făcea în urmă cu destul de puțini ani. Din păcate, Signora nu mai era în stare de nimic. Mi se strângea inima de durere, dar mi-am zis că trebuie sa fiu tare. Pe urmă, mai era Paolo, băiatul mai mic al doamnei Maria, care venea mai rar și care, din câte am înțeles eu, locuia undeva în afara orașului. Venea mereu îmbrăcat într-un fel straniu, invariabil cu un tricou și cu o eșarfă în culorile acelei echipe care declanșase fiesta în Torino în ziua când sosisem eu în oraș. Mama sa, Maria, mi-a explicat că fiul ei venea mereu în oraș atunci când juca „Il Toro”, așa cum alintau ei echipa locală, AC Torino. Toro, o dragoste infinită De altfel, tot doamna, care era încă perfect conștientă, mi-a destăinuit că formația „granata” era pasiunea întregii familii, că era vorba de o echipă absolut faimoasă care, în anii ’40, nu putea fi învinsă de nimeni și că doar un teribil accident de avion i-a frânt cursul și a îndurerat Piemontul și întreaga Italie. După cum am mai spus de mai multe ori, nu sunt o cunoscătoare în ceea ce privește fotbalul, dar acele povești îmi plăceau tare mult. Fie și pentru simplul fapt că, atunci când vorbea despre Torino și despre tinerețea ei, ochii Mariei începeau să strălucească mai tare. Exact la fel ca atunci când își vedea nepoțeii sau când Paolo intra în casă și îi transmitea că „băieții au invins”. Evident, nu puteam înțelege cum poți pune atâta pasiune pentru un simplu joc, dar eram și sunt și acum convinsă de faptul că în viață este important să ai anumite pasiuni, fie ele și slăbiciuni. Mie, spre exemplu, îmi place să scriu. Beletristică sau poezie, nu contează, important este faptul că mă face să mă simt fericită și liberă.
Un băiat dintr-o bucată
Paolo nu era ceea ce se cheamă un bărbat frumos, dar era în el ceva ce îmi plăcea. Avea un surâs care îi dădea un aer simpatic și sincer, iar ochii erau foarte expresivi. Mi-am dat seama foarte repede că era un tip inteligent. De la mama sa aflasem că terminase „literele”, dar singura catedră disponibilă pe care a găsit-o era undeva în regiunea milaneza, adică la vreo 200 de km distanță de casă. Spre deosebire de mulți dintre compatrioții săi, el era un tip mai degrabă tăcut, dar mi-am dat seama curând că aveam o mulțime de lucruri în comun cu el. Îi plăcea să călătorească și fusese în multe locuri care mie mi s-au părut, la început, ciudate. Nu fusese niciodată, în schimb, în România, dar spunea că i-ar plăcea să facă o vizită în țara mea natală.
Era foarte curios și îmi punea o mulțime de întrebări despre România, în special despre perioada comunistă. Iubea la nebunie literatura și cunoștea chiar destui autori români. Una peste alta, era diferit de bărbații pe care îi cunoscusem eu până atunci, fie că era vorba de români sau despre italieni. Numai să-mi fi propus să ieșim undeva… aș fi mers cu el chiar și la un meci de fotbal, lucru pe care-l consideram nedemn de mine! Eu tot încercam să-l fac să înțeleagă că îl plăceam, dar el părea total dezinteresat de persoana mea, ca să zic așa. Probabil, era foarte timid. Sau poate că nu îi plăceam! Puteam chiar înțelege anumite diferențe sociale, el fiind de familie bună, în timp ce eu nu eram decât o servitoare romancă, chiar dacă una cu studii superioare.
Maria intervine
Culmea, din această dilemă m-a scos chiar Maria. Este incredibil cum, de multe ori, bătrânii sau copiii te pot surprinde cu anumite replici perspicace și venite la momentul oportun. „Ești o bucătăreasă tare bună, o fată inteligentă și bine crescută. Ai fi soția ideală pentru Paolo al meu! Doar să fie și el un pic mai puțin timid… Știu că te place, chiar ieri mi-a spus acest lucru. Și, după privirile pe care i le arunci, mi-e clar că și tu îl placi pe el. Ar fi tare păcat ca, dintr-un exces de pudoare, să nu fiți împreună. Aș mai vrea să vad niște nepoței, mai ales că știu că voi muri în curând…” După cum mă înroșisem, bătrîna a înțeles că îi confirmam astfel faptul că îmi plăcea Paolo. Numai să aiba el curajul să-mi vorbească… Barem eu să fac primul pas… Braveheart și… puțin fotbal
Până la urmă, el a fost cel care a făcut primul pas. Asta, într-o duminică seara când Torino tocmai învinsese pe Juventus. Mi-aduc aminte că era euforic și mult mai vivace ca de obicei. Probabil, mi-am spus, băuse niște păhărele în plus. Ei bine, am căzut de acord să mergem la cinema vineri, zi în care fratele său se declarase de acord să rămână să aibă grijă de Maria. Am văzut „Braveheart”, un film care readuce în memorie povestea unui erou scoțian fără teamă și fără de prihană. După film am fost să bem ceva și am continuat să comentăm pelicula, dar am discutat și multe altele. Despre viețile noastre. Despre proiectele noastre.
Îmi plăcea atât de mult să fiu cu Paolo! Împreună cu el nici nu simțeam când trecea timpul. Pe urmă, aveam mereu câte ceva de povestit unul altuia. Știam că ziua următoare era zi de meci și mi-ar fi plăcut atât de mult să merg împreună cu el… De data asta, am decis să fiu eu cea care să pună piciorul în prag, așa că l-am întrebat dacă puteam merge și eu împreună cu el și cu amicii lui. S-a înroșit puțin, a zâmbit încurcat, dar mi-a spus că da, puteam merge din moment ce îmi doream atât de mult acest lucru.
Botezul focului
Era pentru prima oară când intram pe un stadion. Mi-aduc aminte culorile, țin și acum minte uralele cu care galeria acompania numele jucătorilor. Pe urmă, aplauzele și coregrafia în momentul intrării echipei pe gazon… Magnific! Adversarii erau, Paolo mi-a spus, genovezii de la Sampdoria. Îmi vorbea despre jucătorii de pe gazon, despre povestea echipei,încercând să mă facă să înțeleg de ce echipa era atât de importantă și de specială pentru el. Eu încercam să înțeleg, făceam mari eforturi în acest sens și, zic eu, în mare parte cred că am înțeles. Dar, deși partida s-a încheiat cu un scor nul, iar atmosfera era mai degrabă apăsătoare, eu eram fericită pentru că participasem la ceea ce era, din punctul meu de vedere, un fel de sărbătoare. După meci, am decis să mergem pe aleea Valentino, care era destul de pustie. Paolo mi-a spus că în ajunul Paștelui mulți italieni pleacă, unii la părinți, alții la munte sau la mare. El însuși urma, în ziua următoare, să plece la munte, în satul de unde era originar tatăl său. Mi-ar fi plăcut să merg și eu, dar trebuia să stau cu Maria.
Primul sărut
Ne plimbam și vorbeam atâtea, eu și cu Paolo. Glumeam ca doi vechi prieteni… La un moment dat, eram pe malul Padului, eram fericiți. Deodată, Paolo s-a oprit brusc, m-a privit în ochi, mi-a luat mâna și mi-a mângâiat-o. M-a tras către el și m-a sărutat. Trei ani mai târziu, ne-am căsătorit într-o bisericuță, undeva la munte.
Acum avem doi copii. Băiatul, în vârstă de opt ani, se numește Ilie, la fel ca pe tatăl meu, în timp ce pe fetiță, care are șase anișori, am botezat-o Maria, în onoarea mamei lui Paolo, care s-a și stins puțin după nașterea ei.
Eterna reîntoarcere
Eu sunt fericită. Suntem fericiți, de fapt. Cel puțin o dată pe an venim în România pentru câteva zile de vacanță. Vreau ca Ilie și Maria să cunoască țara în care s-a născut mama lor, chiar dacă acum totul este diferit în raport cu ceea ce-mi amintesc eu despre vremea când aveam vârsta lor. Din două în două duminici mergem să-i vedem jucând pe băieții de la AC Torino și, de fiecare dată când sunt la meci, mă gândesc la acel Toro – Sampdoria care s-a jucat, parcă, acum un secol. Îmi revine iarași în memorie bucuria tifosilor după returul cu Real Madrid și sper să avem din nou un motiv de sărbătoare cum a fost acela. Sau barem copiii mei să aiba această șansă! Abia acum, după niște ani, am înțeles despre ce este vorba. Acum știu ce înseamnă să iubesti, la bine și la rău, pe Toro! Forza Toro!”
În loc de epilog
Subsemnatul se întreabă, la modul cel mai serios, câți dintre cititorii noștri vor fi parcurs întregul text. Adevarul este că povestea este simplă, ai putea jura că a fost inventată. Dar, pentru a lansa un mesaj simplu și uman nu este nevoie să descrii Siberia precum o face Boris Pasternak în Doctor Zhivago. Pur și simplu, Irina lansează un mesaj adresat, în egală măsură, Italiei și Romaniei. Probabil, nici nu și-a propus ca povestea ei, spusă acum, după 20 de ani de la Revoluția din Decembrie, să fie citită de prea mulți oameni. Oricum, este povestea unei femei care s-a îndrăgostit de Italia și de Torino. Dacă ea s-a îndrăgostit de fantastica poveste a lui Toro, echipa a cărei fan devotat a devenit, de ce nu ne-am îndrăgosti și noi de o poveste de iarnă? Care, ca atâtea alte povești, va fi uitată peste câteva zile. Forza Irina!
Pentru conformitate, http://www.toronews.net/?action=article&ID=15095
Octavian METONI
Sursa foto: martiri.ro
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER